Suflet pierdut.....

Erau la capătul de lume doi ochi sublimi ce nu-i ştiam,
Puteam să ferec amintirea mai multor vieţi în luciul lor,

Atât de tainic şi adânc ca trilul unei păsări pe un ram

Ce-aşteaptă însetată un strop de apă să vină dintr-un nor.

Mai ştiu că mi-am vândut destinul unei triste amăgiri

Pentru un pumn de stele ce luminează viaţa-mi dintr-odat,

O, ce întristător comerţ, ce neştiinţă şi câte prăbuşiri

Pentru-o iubire la capătul de lume ce-atat m-a întristat.

Şi prin rotirea firii nepotrivite-s şi acele nevinovate de la ceas

Când vezi la noi un soare arzător acolo-i iaraşi noapte,

Si-atunci şi cerul şi pământul devin ca două fiinţe de pripas

Ce nu mă mai ajută cu nimic şi nu mai au însemnătate.

Şi iarăşi mă întreb de ce nu mă ajută luna, regină peste noapte

Ea care-mi ştie visul, şi dorinţa de a pleca la capătul de lume,

Să caut ochii să-i ştiu ai mei, şi să îi am mereu aproape

Ochii aceia ce-i ştiu doar eu, şi ai cui sunt, dar nu spun nume?

De ce?...